Ideea centrală
Viziune fără limite nu urmărește o succesiune nesfârșită de efecte, ci relaxarea limitelor percepției familiare. O literă poate deveni obiect; un cub poate deveni partener.
Iluzia funcționează printr-o înțelegere tăcută cu publicul. Știm că obiectul nu are greutate reală, însă timingul dansatorului face acea greutate temporar credibilă.
Simbolurile cotidiene sunt eliberate din funcția lor obișnuită. Tipografia nu mai este doar informație, iar geometria nu mai este doar structură; ambele devin material scenic.
Limitele corpului real fac spațiul virtual convingător. Tocmai fiindcă o mână trebuie să ajungă, să se oprească și să poarte cu precizie, ecranul pare mai liber, nu mai puțin real.
În cele din urmă, piesa îi invită pe spectatori să rămână curioși. Viziunea devine fără limite ori de câte ori amânăm răspunsul evident și privim din nou ce ar putea deveni o imagine.